Ce urasc cel mai mult si am detestat intotdeauna e caracterul unui om, caracter ce il face de incredere sau nu, tocmai de aceea poate de o vreme incoace imi cataloghez si etichetez relatiile in 'de incredere sau nu', poate mi se trage din educatia primita si care imi spunea ca orice as face sa fiu un om parolist, sa imi onorez intotdeauna si indiferent de situatie cuvantul dat, sa fiu intotdeauna punctual si de incredere, poate mi se trage din partiala mea dependenta, dependenta de oameni, de evenimente, de conjuncturi si relatii, iar atunci cand dupa o viata de independenta ajungi brusc dependent pana in cel mai mic detaliu increderea sau lipsa ei pot juca un rol esential, deasemenea calitatea umana cu care esti inconjurat poate fi definitorie in cum vei percepe si evalua pe viitor relatiile interumane.
Daca veti fi destul de rabdatori, indulgenti si perseverenti veti rezista si trece cu usurinta peste primele lovituri sub centura, minciuni, fofilari si deceptii dar toate acestea vor eroda in timp si va veti trezi intr-o buna zi goi, deziluzionati, satui si plafonati, incapabili de cel mai mic gram de incredere chiar si in fata celui mai adevarat act de seriozitate, veti deveni interiorizati, solitari si putin comunicativi.
Mi s-a reprosat mereu ca nu am dreptate, ca reticienta mea e nefondata, ca exagerez in neincrederea mea, ca nu acord nimanui din start prezumptia de incredere, ca m-am transformat nefondat in ceea ce sunt, ca e doar o toana...Oare? Oare e supraevaluata toata chestia asta cu increderea sau doar eu o maximalizez ? Oare suntem doar niste mici infractori care incercam sa ne furam 'caciula' unul altuia? Oare chiar nu mai exista cuvant, parolism si onoare, sunt doar eu o 'fosila'? Oare mai exista specia din care eu credeam ca ma trag sau suntem cu totii meniti pieririi ?!
PS. Pe masura ce crestem descoperim ca pana si persoana care nu trebuia sa ne dezamageasca vreodata, probabil o va face!
