miercuri, 16 ianuarie 2008

Dreptul La Viata!

M-am intrebat mereu in ultima perioada ce mecanisme ciudate ne guverneaza destinele, cine sau ce hotaraste ce ne este dat sa infruntam in aceasta viata, unde e echilibrul, unde e balanta intre o viata de chin si una in indestulare, ce pacate groaznice implinim, sau e doar simpla intamplare fara nici o implicare sau rezolvare mistica ?! Nu am gasit nici un raspuns sau o rezolvare si cred ca cel mai bine ar fi sa incetez sa le mai caut, poate ca cel mai bine ar fi sa vad daca exista ceva cu care as putea sa schimb toate acestea decat sa incerc sa mi le explic, sunt doar o picatura intr-un ocean al durerii, incerc sa ma ajut pe mine pentru a-i putea ajuta pe ei, incerc sa promovez speranta, optimismul, cunoasterea de sine, critica pentru cei slabi si dreptul la viata !
Voi incepe cu inceputul, inceputul transformarii mele, locul si timpul in care transformarea mea de la stadiul de fiinta mandra, orgolioasa, teribilista uneori, uneori superficiala in ceea ce sunt acum, puternic, echilibrat, cerebral si determinat, de ce a trebuit sa trec prin atata suferinta pentru a-mi desavarsi existenta probabil nu voi sti niciodata.
In dimineata in care am avut accidentul, atunci cand am realizat ce se intamplase, o strafulgerare de constiinta, un moment de premonitie si slabiciune, o puternica revelatie pentru ce v-a urma mi-a oferit destule motive pentru a-mi dori moartea, retin ca ii spuneam paramedicului printre lacrimi sa imi ia viata, cerseam eutanasia precum un caine pribeag, nu vroiam sa imi continui viata pe post de 'leguma', eram inert, doar spirit de parca subit printr-un proces chimic ciudat si complicat mi s-ar fi evaporat tot corpul pentru ca nu mai simteam nimic, acolo unde cu cateva minute inainte era o mandrete de corp acum era doar un vid, un gol ce imi invenina suferinta, 'lasati-ma sa mor' era tot ce imploram, de ce incercau acesti oameni sa ma salveze, ce sa mai salveze, oare ei nu vedeau ca nu mai e nimic de salvat ?!. Fusesem crescut de o bunica credincioasa care imi insuflase de mic intoleranta fata de actul suicidal, era de neconceput pentru mine asa ceva, viata era sacra si trebuia respectata, dar in acele momente nimic din toate astea nu mai avea valoare. Din fericire pentru mine acea clipa de cadere si slabiciune nu a fost destul de lunga incat sa imi sape in constiinta portite false de scapare.
Starea mea medicala era critica, ceea ce inca nu stiam eu la acel moment e ca urma sa fiu salvat si tratat de un sistem medical handicapat cronic, un bolnav terminal care opera cu masca pe figura, intr-un mediu halucinant, fara cele mai elementare conditii sau cunostinte in tratarea unor astfel de cazuri.
Era inceput de vara torida, vara intr-un spital de provincie romanesc e preambulul spre infern, m-am trezit din operatie intr-un pat de spital fierbinte si mult prea mic, o saltea jegoasa, zdrentuita, roasa de vreme si de suferinta pacientilor aruncata peste zabrelele ruginite ale patului mult prea vechi incercau sa imi sustina trupul ranit, retin si acum de parca ar fi fost ieri, salonul 19 etajul 2 patul de la usa, un salon mult prea aglomerat si incins de suferinta comuna.
Zilele treceau haotic, intre constienta si inconstienta, aveam dureri cumplite, neuronii lezati trimiteau semnale false care se traduceau in dureri, deseori trebuia sa fiu sedat pentru a scapa de suferinta, eram in perfuzii deja de doua saptamani dar nu imi era permis sa mananc sau sa beau ceva, foamea cumplita, inumana nu imi dadea pace, construiam in minte meniuri intortocheate cu care incercam sa imi amagesc foamea, ironic patul meu era langa frigider, niciodata nu mi-am inchipuit ca un frigider poate adaposti atatea bunatati, vedeam zi de zi cum se perinda prin fata mea fructe, sucuri, prajituri, branzeturi si fripturi iar eu ma hraneam cu delicioasa glucoza injectata in vena, timp de 5 saptamani am supravietuit astfel, dar nu supravietuisem accidentului doar ca sa mor de foame...!
Capatasem fata de spital o repulsie teribila, ma ineca mirosul acela specific, dulceag inecacios, ma apasa suferinta si agitatia din jurul meu, eram obosit, speriat si confuz iar acesta era doar inceputul.
Spre sfarsitul sederii mele in spital am fost consultat de o comisie medicala formata din medicul ce ma operase si directorul spitalului, dupa cateva teste directorul spitalului isi indrepta atentia spre medicul meu si fara sa ii pese ca eram de fata si auzeam si vedeam practic tot ii spuse 'Din pacate nu se mai poate face nimic, e un caz pierdut', nu imi venea sa cred ce aud, cum putea sa emita verdicte atat de radicale in prezenta pacientului, oare asta era tehnica si practica placebo de autovindecare, il uram, i-as fi strigat in fata tot dispretul meu daca mi-as fi gasit puterea necesara, eram prea bulversat, prea furios sa ripostez, mi-am inghitit naduful in lacrimi amare, atunci a incoltit acolo din durere, intr-un pat de spital, 'voi trai si voi merge din nou' chiar daca ei nu mai imi acordau nici o sansa.
Reintors acasa dupa 5 saptamani de spitalizare urma adaptarea la noua mea conditie, de acum ma incadram in categoria persoanelor cu nevoi speciale, nimic nu se mai potrivea, camera, patul, baia, bucataria toate imi pareau inaccesibile, de parca ma renascusem intr-un alt corp, un corp care se incapatana sa nu ma asculte. Slabisem mult, stresul psihic si fizic din perioada accidentului isi lasase amprenta asupra mea, nu ma mai regaseam, precum un joc de puzzle cu prea multe piese ce nu se mai potrivesc.
La 5 luni de la accident, 5 luni de pelerinaj pe culoarele spitalului, ma pregateam de plecare la centrul Motivation Bucuresti, in 4 Octombrie 1998 eram programat pentru o sesiune de recuperare de 4 saptamani, eram foarte racit si nu aveam deloc tragere de inima sa plec la acest drum, nu ma simteam bine deloc, eram slabit si demoralizat.
Pe 2 Octombrie 1998 seara fara nici o avertizare sau un semn prevestitor am intrat in stop respirator, plamanii mei intrasera in colaps, refuzau sa mai primeasca aer, ceva ii obtura, am crezut ca acela imi va fi sfarsitul, credeam ca ma voi sufoca, credeam ca voi muri, salvarea era deja pe drum dar eu nu mai gaseam deloc puterea sa o astept...
Ma reintorceam din nou la spital dupa doar 5 luni, de aceasta data in sectie ATI, starea mea de sanatate era grava, pentru a putea respira a trebuit sa fiu intubat si conectat la un plaman artificial, pentru ca plamanii erau inecati in lichid si nu mai puteau functiona, riscam sa ma sufoc in orice moment. Eram semi constient pentru ca mai tot timpul eram tinut sedat dar in scurtele momente de luciditate realizam starea grava in care ma aflam, eram intr-un salon la terapie intensiva, de fiecare data cand ma trezeam un alt pacient era in patul vecin pentru ca cel de dinaintea lui murise.
Suferinta, multa suferinta, bocete infundate si vaiete de durere, cate o sclipire a unei lumanari aprinse pentru a lumina calea celui tocmai raposat era tot ce prindeam in scurtele momente de luciditate iar starea mea de sanatate continua sa se agraveze. Mainile imi erau legate de pat si nu intelegeam de ce, nu puteam vorbi pentru ca eram intubat, nu ma puteam misca pentru ca eram paralizat, eram disperat, o disperare rece viscerala ce nu o puteam controla sau exterioriza, eram singur inchis inlauntrul meu fara sanse de scapare. In acea seara starea mea de sanatate se agravase brusc, nu mai puteam fi tinut intubat mult timp astfel incat a fost luata decizia de a mi se face o traheostomie, o mica incizie in gat pentru a mi se debloca caile respiratorii, am fost dus spre corpul operator in mare graba, eram constient dar nu puteam vorbi, nu puteam intreba ce mi se intampla iar medicul de garda era extrem de grabit si agitat, odata ajunsi in blocul operator mi-a fost pus un cearsaf pe fata astfel incat nu mai vedeam nimic din ce se intampla in jurul meu, am simtit brusc la nivelul gatului o arsura, o durere vie, insuportabila, nu mi se facuse anestezie pentru ca nu mai era timp, vroiam sa tip, sa le spun ca ma doare, sa ma impotrivesc cumva, sa ii avertisez dar nimic din toate astea nu imi era la indemana, simteam ca ma inec, lacrimi fierbinti imi ardeau obrajii, am lesinat de spaima si durere simtind in gura gustul dulceag al singelui.
Familia mea a fost avertizata ca s-ar putea sa nu apuc dimineata si sa se pregateasca pentru ce e mai rau, dar eu ma incapatanam sa traiesc, dimineata se parea ca ma simt ceva mai bine, facusem fata noptii, stiu doar ca am deschis ochii iar langa mine statea un batran cu parul alb ce ma tinea de mana, nici acum nu stiu daca a fost real sau doar o plasmuire pornita din efectele secundare ale sedativelor. Stiu doar ca vroiam sa traiesc si luptam pentru asta, invinsesem moartea de atatea ori incat deja parea o sfidare, nu ma mai temeam, simteam doar ca nu acesta era sfarsitul.
Eram pe respirator artificial deci depindeam de acest aparat si de sursa lui de alimentare, stiu ca in acea seara sora mea statea sa ma vegheze, asistentele erau plecate din salon atunci cand se intrerupsese curentu, dormeam si stiu ca m-am trezit in urma socului resimtit, sursa mea de viata se oprise pentru ca spitalul nu avea ca backup sursa de alimentare secundara, am inceput sa ma agit iar sora mea striga panicata dupa asistente, ii simteam disperarea in glas dar nimeni nu o auzea, toate asistentele erau stranse in fata televizorului pentru a urmari telenovela preferata, probabil erau prea nervoase din pricina penei de curent pentru ca pierdeau desfasurarea evenimentelor din telenovela decat ce se intampla in salon.
Simteam cum se scurge viata din mine, amortisem din cauza lipsei de oxigen si imi era frig, teribil de frig, in cele din urma am lesinat in strigatele disperate ale surorii mele.
Din cauza acestui incident si a delasarii si dezinteresului personalului medical urmatoarele doua saptamani au fost pentru mine un blackout total, nu stiu absolut nimic din ce s-a intamplat in aceasta perioada.
In scurt timp am inceput sa ma simt mai bine, sa respir din nou spontan iar dupa 6 saptamani am fost externat, intre timp incepuse iarna, ningea frumos, ningea peste suferinta mea, totul era alb si curat, lasam din nou in urma acel purgatoriu al durerii avid de viata, invinsesem din nou boala, moartea...!
In rastimpul sederii in spital si in scurtele momente de constienta retin ca ma atasasem mult de o studenta la medicina ce isi facea practica in spital si care obisnuia sa vina sa stea langa patul meu, sa ma tina de mana si sa imi sopteasca incurajari, acum dupa atatia ani inca imi amintesc de ea si ii multumesc pentru ca in acele momente a stiut a fi pentru mine un 'far' in noapte, o mangaiere, o prezenta angelica si un stimulent!
PS. Cand simti ca vrei sa mori gandeste-te ca altii ar da orice sa traiasca...

luni, 7 ianuarie 2008

A treia Sesiune in Franta

Venea toamna iar a treia sesiune si recuperare la clinica din Chapelle Montlinard statea sub semnul incertitudinii, prietena mea tocmai se mutase in Bucuresti, incepuse scoala si serviciul, drumurile noastre reintrau intr-un semn al separarii, apucasera directii diferite , nu ma mai puteam baza pe ajutorul ei, trebuia sa ma descurc cumva, oricum, parintii mei aveau probleme la randul lor, tatal meu de servici, mama mea de sanatate, dar eu stiam un singur lucru, trebuia sa ajung la clinica in Franta, trebuia sa imi continui tratamentul...!
Astfel incat la inceputul lunii Octombrie 2007 ma indreptam din nou spre pamant francez, de aceasta data doar alaturi de parintii mei, am plecat la drum cu sentimentul ca ceva lipseste, ca las ceva in urma, eram trist si nemotivat, plecam la drum fara jumatatea pe care sa ma sprijin. Venea toamna, totul radia melancolie si o senzatie de moliciune si relaxare ma incerca pe masura ce ne apropiam de locul de destinatie, podgoriile franceze ruginite de adierea toamnei se intind in aceasta parte a frantei cat vezi cu ochii.
Am ajuns din nou dupa doua zile de mers, doua zile relativ usor de suportat dar extrem de monotone, soarele toamnei tarzii incalzindu-mi trupul si spiritul prin parbrizul masinii, cu toate astea racisem puternic nu imi doream decat sa ajung sa trec prin cele doua saptamani de tratament si sa ma reintorc acasa, era prima data cand plecam la un drum fara nici o tragere de inima dar trebuia sa o fac, nu imi permiteam sa intrerup tratamentu.
La clinica toate erau neschimbate, poate doar pacientii erau altii, acolo am cunoscut-o pe Ramona cu familia ei, un alt caz tragic, un alt suflet chinuit din cauza unei secunde de ghinion. Ma uitam la ea si imi aduceam aminte de mine, cat eram de sensibil, vulnerabil si dezorientat imediat dupa accident si cat de mult mi-a trebuit sa ma transform in ceea ce sunt acum.



























Zilele se scurgeau greu, incercam sa zabovesc la clinica cat mai mult in ciuda faptului ca era foarte obositor, impartindu-mi timpul intre bicicleta, scripeti de forta, verticalizator, laseropunctura si discutiile cu ceilalti pacienti, fiecare cu povestea, ambitiile si sperantele lui, imi lipsea mult jumatatea, oriunde intorceam capul o vedeam pe ea, fusese alaturi de mine in toate aceste locuri iar acum eram singur, imi doream atat de mult sa fie langa mine, sa ma vada cum muncesc, cum cad si ma ridic, cum sper si vreau sa ne fie bine!
In ciuda faptului ca timpul se incapatana sa treaca si numaram fiecare zi de parca ceva bun urma sa ma astepte acasa, cele doua saptamani sau scurs incet incet precum nisipul dintr-o clepsidra uriasa am plecat de la clinica, cele doua saptamani ce fusesera pentru mine a treia sesiune de recuperare se incheiase cu bine, pana la urma ca un rezumat sumar lucrurile mersesera cum nu se poate mai bine, in ciuda temerilor si a depresiei, urma drumul spre casa. In ziua in care am plecat din Franta era o zi autentica de toamna rece dar insorita dar pe masura ce ne apropiam de Germania soarele a lasat locul norilor grosi incarcati de lapovita iar curand a inceput sa ninga, in Alpii Austrieci de la Salzburg pana la Viena a nins incontinuu, inaintam cu greutae prin ninsoarea deasa de Octombrie. Cu toate astea am ajuns cu bine acasa, urmatoarea sesiune pentru mine in Franta urma sa fie la sfarsitul lunii Martie 2008.
PS. Stai departe de oamenii care iti micsoreaza ambitia. Oamenii mici intotdeauna fac asta. Cei cu adevarat mari te fac sa te simti ca si tu poti deveni mare.















Dosarul meu medical postat pe site-ul clinicii, 15 Octombrie 2007 a treia sesiune de recuperare si tratament la clinica de laseropunctura din Chapelle Montlinard Franta.

duminică, 6 ianuarie 2008

Taramul Soarelui

Ne intorsesem de curand din Franta la inceputul lunii Iulie 2007, avusesem parte de 2 saptamani grele, eram obosit si plin de frigul si umezeala adunate acolo, de la accident organismul meu pierduse 'termostatul', capacitatea de autoreglare, frigul si umezeala pentru mine erau letale, tanjeam dupa caldura soarelui, de acolo imi trageam energia si puterea, absorbeam ultraviolete cu aviditate ori de cate ori aveam ocazia si ma bucuram din plin de asta.
Simteam acut nevoia unei pauze, eram la limita si nu imi permiteam sa clachez, aveam drum lung in fata iar ca sa continui trebuia sa imi trag resurse de undeva asadar am decis sa plecam cateva zile spre taramul faraonilor si piramidelor, Egipt Hurgada, o oaza de soare si apa ingredientele de care aveam disperata nevoie!
Imi doream de mult asta, trecusera multi ani in care am strans din dinti si i-am privit pe cei din jurul meu cum pleaca in cele patru zari iar eu mereu in imposibilitatea de a-mi lua zborul, avusesem 8 ani in care traisem vacantele doar la televizor, vacantele altora pentru ca eu ma aflam in imposibilitatea de a-mi trai propria vacanta, ajunsesem sa urasc perioada vacantelor, sa fie un stres si un chin psihic. Atunci cand iubesti viata, vacantele, sarbatorile, calatoriile, iar toate astea iti devin interzise, inaccesibile, tabu, ajungi sa le detesti...
Dar acum ceva incepea sa se schimbe, ma pregateam si eu de drum, perspectiva iminentei vacante alaturi de prietena mea ma facea teribil de fericit, uitasem de toate durerile, greutatile si neajunsurile, toate pareau atat de indepartate si sterse, in sfarsit se intampla plecam si eu in vacanta!
Oboseala si greutatile de transport si deplasare paleau in comparatie cu ceea ce simteam, pluteam si la propriu si la figurat deasupra norilor, invatasem sa ma bucur de fiecare moment, fiecare clipa, gaseam bucurie si satisfactii in lucruri mici care pentru unii nu trezesc nici macar o frantura de emotie.
Dupa cateva peripetii si intarzieri inerente am debarcat in Hurgada, cu toate ca era trecut de ora 22 afara erau 32 de grade, o adevarata incantare dupa frigul suferit in cele 3 ore de zbor.
Statiunea o adevarata incantare, o adevarata oaza de verdeata la marginea desertului Sahara, apa Marii Rosii de un albastru ireal si briza fierbinte, peisajul la care visasem ani la randul, era un altfel de terapie, terapia soarelui, terapia apei si a sufletului.
Cu aceasta ocazie am scapat totodata si de fobia pentru apa dobandita in urma accidentului, fobie ce ma tinuse 9 ani departe de orice sursa de apa mai adanca de 30 de cm.
Dar ca intotdeauna ce e frumos se termina repede, cu greu ne-am despartit de aceste taramuri indreptandu-ne fiecare spre treburile lui, aveam mult de munca dupa scurtul ragaz de relaxare, era sfarsitul lui Iulie 2007.
PS. Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire.





































































vineri, 4 ianuarie 2008

Primele Progrese

Am tot vorbit despre programul de recuperare, despre drumuri, tratament si peripetii dar mai putin despre progresele si imbunatatirile obtinute in urma recuperarii, sunt intrebat frecvent despre starea mea de sanatate actuala, despre progresele facute, despre ce nu puteam face inainte si pot face acuma, iar cea mai frecventa intrebare fiind 'Mergi ?' Persoane aflate in aceiasi situatie ca si mine si care la randul lor cauta o speranta, oameni de presa si media, prieteni, oameni care doar au urmarit cazul si sunt curiosi despre evolutia mea, pentru toti acestia si nu numai voi posta toate modificarile survenite in situatia mea medicala de la interventia din China si pana in prezent:
Am sesizat o crestere evidenta a sensibilitatii si rezistentei organismului precum si o vitalitate si putere sporita, o mult mai buna functionare a organelor interne, echilibru si dexteritate la nivelul trenului si membrelor superioare. Diminuare a atrofiei musculare si o crestera in masa musculara atat la nivelul membrelor inferioare cat si superioare. Accentuarea senzatiei de durere cat si de cald rece.
Momentan nu exista motricitate controlata si spontana la nivelul membrelor inferioare.
Datorita perioadei indelungate de la data producerii accidentului si pana la inceperea recuperarii si datorita atrofiei medulare durata si dificultatea de recuperare sunt mult ingreunate si incetinite dar nu imposibile!
PS. N-am sa ajung pe culme? Se poate foarte bine. Dar vreau sa urc atat cat am sa pot, prin mine.

miercuri, 2 ianuarie 2008

A doua Sesiune in Franta

La mijlocul lunii Iunie 2007 eram programat la clinica din Chapelle Montlinard pentru a doua sesiune de recuperare si tratament, dupa cateva zile de programari, pregatiri si emotii inerente eram din nou pregatit de drum, de aceasta data plecam la drum cu prietenii mei Stefi & Fely si prietena mea Dana. Era vara, era cald, intentionam sa imbinam utilul cu placutul, sa imi fac tratamentul si recuperarea dar sa si profitam de vara, de drum si sa ne cream clipe frumoase impreuna, din pacate vom avea parte de doua saptamani de frig si umezeala. Urma sa fiu ridicat in picioare dupa 9 ani de la accident, muncisem mult in cele doua luni trecute de la ultima sesiune pentru a-mi intari musculatura, 'oare muncisem destul, oare imi vor sustine muschii picioarelor greutatea corpului', aveam incredere in medicul de acolo si in capacitatea si competenta lui profesionala asadar probabil ingrijorarea mea era pe jumatate fondata.
Drumul a fost parca mai lung si mai greu decat imi aduceam eu aminte, cu mici popasuri si opriri am mers 22 de ore non stop, la intrarea in Franta cand mai aveam 450 de Km pana la destinatie am cautat popas peste noapte intr-o localitate numita Glacier Chatteau, eram obositi vroiam doar sa dormim, sa ne odihnim pentru a ne putea continua drumul in siguranta a doua zi, nu stiu cand am adormit, nu stiu cand a trecut noaptea stiu doar ca ma aflam din nou in masina spre destinatia finala.
Am ajuns cu bine dumineca seara, trebuia sa ne odihnim pentru ca a doua zi eram asteptat la clinica pentru a-mi incepe terapia, ne incurcasem putin pe traseu dar asta facuse calatoria mai interesanta si greu de uitat. Eram cazati in aceiasi locatie in care fusesem si in primavara pentru prima saptamana dar in saptamana a doua urma sa ne mutam mai aproape de clinica, in casa unui englez tetraplegic cu care ne imprietenisem in primavara, englez care suferise o fractura de coloana in urma unui salt cu parasuta si caruia atat de bine ii facea tratamentul de la clinica incat cumparase o casa in zona si in timpul in care el nu era acolo o inchiria si altor pacienti ce isi faceau tratamentul la clinica.
Bob mi-a povestit ca inainte de tratament nu isi putea misca nici un muschi, nu simtea nimic iar acum incepea sa miste bratul si antebratul si sa ii revina sensibilitatea. Atunci cand nimeni nu iti mai ofera nici o sansa, nici o speranta, atunci cand pronosticul medicilor te indeamna sa te resemnezi noi eram acolo, ne agatam de fiecare speranta, luptam pentru fiecare milimetru din corpul nostru adormit si ne bucuram pentru cel mai nesemnificativ progres. Am intalnit acolo oameni din toate colturile Europei, chiar si din America sau Australia, toate acele chipuri pe fata carora citeai mai degraba ambitie si incrancenare decat resemnare si declin, majoritatea tineri, majoritatea frumosi si plin de viata, toti ciuntiti de acea secunda de nesansa si destin potrivnic.
Am reintalnit fete cunoscute, familiale, acelasi medic amabil si tonic si simteam oarecum toate astea de acum fac parte din viata mea, nu ma mai simteam departe de casa, de fapt aceste locuri tindeau sa devina a doua casa pentru mine. Am fost ridicat in picioare, in prima zi probabil si din cauza emotiilor si a surescitarii nervoase nu am rezistat prea mult, simteam cum imi explodeaza fiecare atom din corp, o presiune imensa in picioarele amortite, din cauza presiunii, a batailor inimii accelerate ameteam pana la limita lesinului dar in urmatoarele zile aceste simptome urmau sa se diminueze ajungand in final chiar sa imi placa aerul rarefiat al inaltimilor.
































































Sufeream ingrozitor de febra musculara, muschii mei lenesi si obisnuiti cu repaosul se razvrateau impotriva tratamentului la care erau supusi, dar pentru mine era un semn bun, inca ii aveam, functionau si ii puteam resuscita chiar daca asta se traducea in durere si suferinta! Durata efectiva zilnica a tratamentului cu laser se intensificase de la 15 minute la jumatate de ora iar spre sfarsitul intervalului suferisem o mica interventie chirurgicala la o unghie de la picior astfel fiind obligat sa pun capat pentru moment ridicarii la verticala. Avusesem parte de o vreme nefiresc de rece si ploioasa pentru aceasta perioada a anului si pentru aceasta zona a Frantei, ploua incontinuu de 10 zile, eram plictisiti si irascibili iar timpul parca statea in loc, Romania se topea la 44 de grade iar noi in Franta tremuram in miezu verii la 15 grade...Am plecat spre tara pe o vreme umeda si rece iar pe masura ce ne apropiam se incalzea tot mai mult incat nici n-ai fi zis ce lasam in urma, au fost 2 zile de chin pentru mine, ma durea cumplit piciorul, degetul operat, resimteam fiecare frana sau schimbare brusca de directie dar strangeam din dinti si ma rugam sa ajungem cat mai repede acasa, parea un drum fara sfarsit, cel mai greu resimtit de mine de pana acum. Urma probabil sa ma reintorc in Franta pentru a treia sesiune undeva in luna Octombrie, dar pana atunci mai era mult, multe urmau sa se mai intample!

PS. Lumea nu e a celor modesti, ci a celor energici.

Dosarul meu medical postat pe site-ul clinicii, 28 Iunie 2007 a doua sesiune de recuperare si tratament la clinica de laseropunctura din Chapelle Montlinard Franta.

http://max1.hosteur.com/~laserp/images/danielb/danielb-pp2-28.06.07.jpg

marți, 1 ianuarie 2008

A mai trecut un an!

A mai trecut un an cu bune si rele, cu realizari si esecuri, cu suisuri si coborasuri, un an care pentru mine a insemnat o lupta continua, am calatorit cat pentru toti anii traiti pana acum si am muncit cat pentru toti anii trecuti de la accident.
E vremea bilantului, vremea cand punem punct si de la capat, vremea cand ne facem planuri pentru noul an, vremea cand ne dorim mai mult si mai bine pentru noul an. Imi doresc pentru noul am sa am puterea si resursele sa continui ce am inceput, sa-mi reiau sedintele de terapie in Franta, sa fac un nou implant cu celule in Germania, sa continui cu recuperarea in tara, sa reusesc sa fac primii pasi, sa-mi recapat independenta, sa ma pot descurca singur, sa imi intemeiez o familie, sa deschid o sala pentru recuperare, sa profit de fiecare clipa, sa nu las viata sa treaca pe langa mine si sa ma bucur de ea!