miercuri, 16 ianuarie 2008

Dreptul La Viata!

M-am intrebat mereu in ultima perioada ce mecanisme ciudate ne guverneaza destinele, cine sau ce hotaraste ce ne este dat sa infruntam in aceasta viata, unde e echilibrul, unde e balanta intre o viata de chin si una in indestulare, ce pacate groaznice implinim, sau e doar simpla intamplare fara nici o implicare sau rezolvare mistica ?! Nu am gasit nici un raspuns sau o rezolvare si cred ca cel mai bine ar fi sa incetez sa le mai caut, poate ca cel mai bine ar fi sa vad daca exista ceva cu care as putea sa schimb toate acestea decat sa incerc sa mi le explic, sunt doar o picatura intr-un ocean al durerii, incerc sa ma ajut pe mine pentru a-i putea ajuta pe ei, incerc sa promovez speranta, optimismul, cunoasterea de sine, critica pentru cei slabi si dreptul la viata !
Voi incepe cu inceputul, inceputul transformarii mele, locul si timpul in care transformarea mea de la stadiul de fiinta mandra, orgolioasa, teribilista uneori, uneori superficiala in ceea ce sunt acum, puternic, echilibrat, cerebral si determinat, de ce a trebuit sa trec prin atata suferinta pentru a-mi desavarsi existenta probabil nu voi sti niciodata.
In dimineata in care am avut accidentul, atunci cand am realizat ce se intamplase, o strafulgerare de constiinta, un moment de premonitie si slabiciune, o puternica revelatie pentru ce v-a urma mi-a oferit destule motive pentru a-mi dori moartea, retin ca ii spuneam paramedicului printre lacrimi sa imi ia viata, cerseam eutanasia precum un caine pribeag, nu vroiam sa imi continui viata pe post de 'leguma', eram inert, doar spirit de parca subit printr-un proces chimic ciudat si complicat mi s-ar fi evaporat tot corpul pentru ca nu mai simteam nimic, acolo unde cu cateva minute inainte era o mandrete de corp acum era doar un vid, un gol ce imi invenina suferinta, 'lasati-ma sa mor' era tot ce imploram, de ce incercau acesti oameni sa ma salveze, ce sa mai salveze, oare ei nu vedeau ca nu mai e nimic de salvat ?!. Fusesem crescut de o bunica credincioasa care imi insuflase de mic intoleranta fata de actul suicidal, era de neconceput pentru mine asa ceva, viata era sacra si trebuia respectata, dar in acele momente nimic din toate astea nu mai avea valoare. Din fericire pentru mine acea clipa de cadere si slabiciune nu a fost destul de lunga incat sa imi sape in constiinta portite false de scapare.
Starea mea medicala era critica, ceea ce inca nu stiam eu la acel moment e ca urma sa fiu salvat si tratat de un sistem medical handicapat cronic, un bolnav terminal care opera cu masca pe figura, intr-un mediu halucinant, fara cele mai elementare conditii sau cunostinte in tratarea unor astfel de cazuri.
Era inceput de vara torida, vara intr-un spital de provincie romanesc e preambulul spre infern, m-am trezit din operatie intr-un pat de spital fierbinte si mult prea mic, o saltea jegoasa, zdrentuita, roasa de vreme si de suferinta pacientilor aruncata peste zabrelele ruginite ale patului mult prea vechi incercau sa imi sustina trupul ranit, retin si acum de parca ar fi fost ieri, salonul 19 etajul 2 patul de la usa, un salon mult prea aglomerat si incins de suferinta comuna.
Zilele treceau haotic, intre constienta si inconstienta, aveam dureri cumplite, neuronii lezati trimiteau semnale false care se traduceau in dureri, deseori trebuia sa fiu sedat pentru a scapa de suferinta, eram in perfuzii deja de doua saptamani dar nu imi era permis sa mananc sau sa beau ceva, foamea cumplita, inumana nu imi dadea pace, construiam in minte meniuri intortocheate cu care incercam sa imi amagesc foamea, ironic patul meu era langa frigider, niciodata nu mi-am inchipuit ca un frigider poate adaposti atatea bunatati, vedeam zi de zi cum se perinda prin fata mea fructe, sucuri, prajituri, branzeturi si fripturi iar eu ma hraneam cu delicioasa glucoza injectata in vena, timp de 5 saptamani am supravietuit astfel, dar nu supravietuisem accidentului doar ca sa mor de foame...!
Capatasem fata de spital o repulsie teribila, ma ineca mirosul acela specific, dulceag inecacios, ma apasa suferinta si agitatia din jurul meu, eram obosit, speriat si confuz iar acesta era doar inceputul.
Spre sfarsitul sederii mele in spital am fost consultat de o comisie medicala formata din medicul ce ma operase si directorul spitalului, dupa cateva teste directorul spitalului isi indrepta atentia spre medicul meu si fara sa ii pese ca eram de fata si auzeam si vedeam practic tot ii spuse 'Din pacate nu se mai poate face nimic, e un caz pierdut', nu imi venea sa cred ce aud, cum putea sa emita verdicte atat de radicale in prezenta pacientului, oare asta era tehnica si practica placebo de autovindecare, il uram, i-as fi strigat in fata tot dispretul meu daca mi-as fi gasit puterea necesara, eram prea bulversat, prea furios sa ripostez, mi-am inghitit naduful in lacrimi amare, atunci a incoltit acolo din durere, intr-un pat de spital, 'voi trai si voi merge din nou' chiar daca ei nu mai imi acordau nici o sansa.
Reintors acasa dupa 5 saptamani de spitalizare urma adaptarea la noua mea conditie, de acum ma incadram in categoria persoanelor cu nevoi speciale, nimic nu se mai potrivea, camera, patul, baia, bucataria toate imi pareau inaccesibile, de parca ma renascusem intr-un alt corp, un corp care se incapatana sa nu ma asculte. Slabisem mult, stresul psihic si fizic din perioada accidentului isi lasase amprenta asupra mea, nu ma mai regaseam, precum un joc de puzzle cu prea multe piese ce nu se mai potrivesc.
La 5 luni de la accident, 5 luni de pelerinaj pe culoarele spitalului, ma pregateam de plecare la centrul Motivation Bucuresti, in 4 Octombrie 1998 eram programat pentru o sesiune de recuperare de 4 saptamani, eram foarte racit si nu aveam deloc tragere de inima sa plec la acest drum, nu ma simteam bine deloc, eram slabit si demoralizat.
Pe 2 Octombrie 1998 seara fara nici o avertizare sau un semn prevestitor am intrat in stop respirator, plamanii mei intrasera in colaps, refuzau sa mai primeasca aer, ceva ii obtura, am crezut ca acela imi va fi sfarsitul, credeam ca ma voi sufoca, credeam ca voi muri, salvarea era deja pe drum dar eu nu mai gaseam deloc puterea sa o astept...
Ma reintorceam din nou la spital dupa doar 5 luni, de aceasta data in sectie ATI, starea mea de sanatate era grava, pentru a putea respira a trebuit sa fiu intubat si conectat la un plaman artificial, pentru ca plamanii erau inecati in lichid si nu mai puteau functiona, riscam sa ma sufoc in orice moment. Eram semi constient pentru ca mai tot timpul eram tinut sedat dar in scurtele momente de luciditate realizam starea grava in care ma aflam, eram intr-un salon la terapie intensiva, de fiecare data cand ma trezeam un alt pacient era in patul vecin pentru ca cel de dinaintea lui murise.
Suferinta, multa suferinta, bocete infundate si vaiete de durere, cate o sclipire a unei lumanari aprinse pentru a lumina calea celui tocmai raposat era tot ce prindeam in scurtele momente de luciditate iar starea mea de sanatate continua sa se agraveze. Mainile imi erau legate de pat si nu intelegeam de ce, nu puteam vorbi pentru ca eram intubat, nu ma puteam misca pentru ca eram paralizat, eram disperat, o disperare rece viscerala ce nu o puteam controla sau exterioriza, eram singur inchis inlauntrul meu fara sanse de scapare. In acea seara starea mea de sanatate se agravase brusc, nu mai puteam fi tinut intubat mult timp astfel incat a fost luata decizia de a mi se face o traheostomie, o mica incizie in gat pentru a mi se debloca caile respiratorii, am fost dus spre corpul operator in mare graba, eram constient dar nu puteam vorbi, nu puteam intreba ce mi se intampla iar medicul de garda era extrem de grabit si agitat, odata ajunsi in blocul operator mi-a fost pus un cearsaf pe fata astfel incat nu mai vedeam nimic din ce se intampla in jurul meu, am simtit brusc la nivelul gatului o arsura, o durere vie, insuportabila, nu mi se facuse anestezie pentru ca nu mai era timp, vroiam sa tip, sa le spun ca ma doare, sa ma impotrivesc cumva, sa ii avertisez dar nimic din toate astea nu imi era la indemana, simteam ca ma inec, lacrimi fierbinti imi ardeau obrajii, am lesinat de spaima si durere simtind in gura gustul dulceag al singelui.
Familia mea a fost avertizata ca s-ar putea sa nu apuc dimineata si sa se pregateasca pentru ce e mai rau, dar eu ma incapatanam sa traiesc, dimineata se parea ca ma simt ceva mai bine, facusem fata noptii, stiu doar ca am deschis ochii iar langa mine statea un batran cu parul alb ce ma tinea de mana, nici acum nu stiu daca a fost real sau doar o plasmuire pornita din efectele secundare ale sedativelor. Stiu doar ca vroiam sa traiesc si luptam pentru asta, invinsesem moartea de atatea ori incat deja parea o sfidare, nu ma mai temeam, simteam doar ca nu acesta era sfarsitul.
Eram pe respirator artificial deci depindeam de acest aparat si de sursa lui de alimentare, stiu ca in acea seara sora mea statea sa ma vegheze, asistentele erau plecate din salon atunci cand se intrerupsese curentu, dormeam si stiu ca m-am trezit in urma socului resimtit, sursa mea de viata se oprise pentru ca spitalul nu avea ca backup sursa de alimentare secundara, am inceput sa ma agit iar sora mea striga panicata dupa asistente, ii simteam disperarea in glas dar nimeni nu o auzea, toate asistentele erau stranse in fata televizorului pentru a urmari telenovela preferata, probabil erau prea nervoase din pricina penei de curent pentru ca pierdeau desfasurarea evenimentelor din telenovela decat ce se intampla in salon.
Simteam cum se scurge viata din mine, amortisem din cauza lipsei de oxigen si imi era frig, teribil de frig, in cele din urma am lesinat in strigatele disperate ale surorii mele.
Din cauza acestui incident si a delasarii si dezinteresului personalului medical urmatoarele doua saptamani au fost pentru mine un blackout total, nu stiu absolut nimic din ce s-a intamplat in aceasta perioada.
In scurt timp am inceput sa ma simt mai bine, sa respir din nou spontan iar dupa 6 saptamani am fost externat, intre timp incepuse iarna, ningea frumos, ningea peste suferinta mea, totul era alb si curat, lasam din nou in urma acel purgatoriu al durerii avid de viata, invinsesem din nou boala, moartea...!
In rastimpul sederii in spital si in scurtele momente de constienta retin ca ma atasasem mult de o studenta la medicina ce isi facea practica in spital si care obisnuia sa vina sa stea langa patul meu, sa ma tina de mana si sa imi sopteasca incurajari, acum dupa atatia ani inca imi amintesc de ea si ii multumesc pentru ca in acele momente a stiut a fi pentru mine un 'far' in noapte, o mangaiere, o prezenta angelica si un stimulent!
PS. Cand simti ca vrei sa mori gandeste-te ca altii ar da orice sa traiasca...

8 comentarii:

Aqua spunea...

Cat de cruda este realitatea in care traim si cat de naucitoare sunt "lagarele" acestea care se vor fi construit candva pentru a salva vietile...Dar se pare ca actul medical in cele mai multe din cazuri a devenit doar un automatism - toti par a fi niste roboti ale caror reglaje nu au fost refacute de mult...
Ma bucur ca dupa atata suferinta ai reusit sa-ti regasesti echilibrul si speranta. De ce a fost nevoie de un pret atat de mare?
Aceasta intrebare mi s-a intiparit undeva in adanc si ma apasa ori de cate ori privesc in ochi un prieten care se afla in aceeasi situatie cu tine... Desi au trecut cateva luni bune de la accidentul lui, aproape ca ma doare sa-l privesc in ochi si sa-l intreb "ce faci?" sau "cum te simti?" E un sentiment al neputintei ce nu poate fi descris...
Dar nu voi incerca nici o clipa sa sper ca exista o sansa si ca Dumnezeu poate face minuni... Medicina avanseaza cu fiecare zi - chiar daca nu si la noi in Romania. Totul sta acum in puterea voastra de a lupta, de a va mobiliza si de a face fata acestei grele provocari si in dragostea,intelegerea si sprijinul celor dragi, al celor care va sunt alaturi.
Imi doresc din suflet sa-ti implinesti cu adevarat "visul" si sa te vad plimbandu-te in locurile insorite care ti-au lipsit atat de multa vreme...

Dani spunea...

Stiu ca doare, de cele mai multe ori atunci cand cineva drag noua sufere un accident ce ii modifica comportamentul si existenta ne este greu sa acceptam asta, refuzam in a accepta realitatea, evitam sa le mai cautam compania, sa ii mai privim in ochi, sa ii incurajam sau sa le mai fim prieteni la greu, ne instrainam tocmai pentru ca ne e teama de durerea celuilalt, mi s-a intamplat si mie...!
Cand cineva sufere un astfel de accident are nevoie mai mult ca oricand de spijin, de prieteni, de ajutor, astfel incat trecerea de la independent la dependent sa fie cat mai usor suportabila, priveste-ti prietenul in ochi, sprijina-l cand ii e greu, spune-i ca va fi bine pentru ca are nevoie de ajutorul tau.

Aqua spunea...

Buna din nou Dani. Multumesc pentru raspuns. Tu intelegi cel mai bine ce sentimente contradictorii si cata neliniste iti sadeste in suflet o astfel de experienta.
Tocmai acesta a fost motivul care ne-a determinat pe toti facem ce ne sta in putere pentru a-l ajuta, idiferent cat de deznadajduti am fi fost sau cat de nedrept ni s-ar fi parut.
Cred ca pentru fiecare din noi a fost o lectie - felul cum a reusit sa treaca peste aceste clipe cumplite si mai apoi sa ne readuca zambatul pe buze, atat de normal, atat de firesc...
Va admir foarte mult pentru ceea ce sunteti, pentru modul in care ati inteles sa luptati si pentru faptul ca datorita voua incercam si noi sa fim mai buni, mai intelegatori, mai solidari...
Nu as fi crezut niciodata ca o sa fim nevoiti sa apelam la solidaritate, dar a trebuit sa o facem, iar 'raspunsul' a fost mai mult decat ne-am fi asteptat. Familie, prieteni, cunoscuti si mai cu seama necunoscuti, oameni care ne-au fost alaturi si pentru care multumirile reprezinta prea putin... Mi-am dat seama ca inca mai exista solidaritate si omenie, dincolo de greutati si frustrari, dincolo de suspiciuni si remarci acide...
Ma bucur sa vad ca tu ai facut progrese spectaculoase in ultimele luni si mai ales sunt fericita sa vad ca ai regasit puterea de a lupta si dorinta de a castiga. Esti un invingator!
Iti doresc multa, multa sanatate si continua sa scrii...

Dani spunea...

Nu cred ca e nimic de admirat, instinctul de supravietuire sta in fiecare dintre noi, depinde de fiecare in parte cum stim sa ne folosim de el in cazuri extreme, unii se umplu de furie si ostilitate in urma neputintei si durerii, unii se izoleaza, altii devin mai deschisi, sociabili si motivati.

Anonim spunea...

am rams fara cuvinte....evenimentele care ne schimba viata intr-o fractiune de secunda sunt asa numitele cumpene,imi pare nespus de rau pentru ca tu nu ai avut norocul sa treci si peste aceasta ,insa daca ai supravietuit acestui accident este numai datorita dorintei tale de a trai ,nu-ti pierde speranta ,fii pe mai departe un om puternic!

nicoleta tintea spunea...

Vroiam sa te intreb cum te simti dupa operatia din China. Mai bine, mai rau?

Cunosc tineri interesati sa plece acolo si as vrea sa stiu mai multe date.

Multumesc

Dani spunea...

Toate progresele obtinute in urma implantului cu celule in China si a laseroterapiei in Franta sunt postate pe blog intr-o sectiune separata.

Dani spunea...

Incearca aici:
http://dani-walkagain.blogspot.com/2008/01/primele-progrese.html
daca si dupa lecturare mai ai intrebari cu cea mai mare placere...