Cu limite sau fara?!

Pana unde ati fi dispusi sa mergeti pentru 'a doua sansa'?

PS. Este greu sa pierzi, dar mult mai rau este sa nu fi incercat niciodata sa reusesti.

Life Confidence...

E in firea lucrurilor sa venim pe acest pamant si sa ne bucuram de aceasta scurta experienta numita 'viata', sa avem o copilarie fericita, mai apoi sa devenim niste adolescenti plini de verva si exaltare atunci cand incepem intradevar sa gustam din 'fructele tineretii', crestem, ne maturizam...unii mai devreme altii mai tarziu, altii poate niciodata, ne intemeiem o familie si ne bucuram alaturi de ea pana cand ceasul biologic ne anunta ca e timpul sa parasim aceasta 'scena', cam acesta e cel mai comun si fericit scenariu al multora dintre noi, dar uneori doar uneori soarta unora dintre noi atunci cand cursul vietii parea a avea un parcurs previzibil si nelipsit de griji majore ia o intorsatura ciudata si de neinteles, dureroasa, complicata si uneori tragica. Atunci, de abia atunci incepe adevarata lupta, de abia atunci ajungem sa ne observam si testam adevaratele posibilitati si limite, de abia atunci putem spune ca viata ne-a incercat, putem da alte valori vietii, putem aprecia lucruri de neapreciat pana atunci, descoperim in noi calitati pe care nu credeam ca le avem, defecte pe care preferam sa nu le vedem...Din pacate sunt unul din aceia caruia viata i-a dat posibilitatea sa guste si din alt pahar, un continut concentrat, ciudat la gust dar care o data gustat trezeste ireversibil la realitate.

Calatoria in China

S-a intamplat! Cu ajutorul lui D-zeu, a celor din jurul meu si nu in ultimul rand a minunatei mele prietene am ajuns acolo unde imi doream, operatia din China a avut loc in bune conditii si cu succes dupa spusele medicilor, acest capitol din viata mea a luat sfarsit, un altul i-a luat locul, recuperarea postoperatorie la clinica de laseropunctura din Franta, asadar lupta continua...!
http://www.protv.ro/stiri/divertisment/carmen-stepan-si-dani-au-plecat-vineri-spre-china-spre-o-noua.html

Pe 8 Martie 2007 porneam impreuna cu prietena mea in calatoria vietii mele spre Mecca persoanelor cu dizabilitati, punct terminus Beijing China.

Am plecat din Arad spre aeroportul Otopeni Bucuresti impreuna cu parintii si unul din cel mai bun prieten al meu din acea perioada care ne asigurau sa ajungem la aeroport in timp util, de unde urma sa zburam cu o companie Air France spre Aeroportul din Paris Charles de Gaulles, am ajuns in Bucuresti dupa 10 ore de mers cu masina, 10 ore obositoare si stresante care mi-au stors si ultima picatura de energie si ne-am cazat la un hotel din apropierea aeroportului unde urma sa ne incarcam bateriile pentru lunga calatorie din ziua urmatoare.

A doua zi ne-am imbarcat spre cursa de Paris si dupa 3 ore puneam 'rotile scaunului rulant' pe pamant francez, aveam doar 1 ora la dispozitie pentru a ne imbarca in cursa de Beijing, aveam in fata 13 ore de zbor pana in capitala Chinei. Ni se promisese un 'loc special' pentru a putea face fata fara complicatii drumului lung spre Beijing, pentru a nu avea emotii la poarta de imbarcare ne-am interesat daca am asigurat un astfel de loc, stewardesele de la Air Francene-au spus ca nu poate fi vorba de asa ceva, in configuratia si structura locurilor din avion nu este cuprins un astfel de loc 'special', doar localizarea lui undeva in coada avionului il face a fi mai special destinat persoanelor cu nevoi speciale, in spatele avionului tocmai pentru a nu incurca ceilalti pasageri in caz de urgenta.

Le-am spus celor de la Air France ca nu voi putea calatori in astfel de conditii, le-am explicat ca pe timpul transportului voi fi nevoit sa calatoresc intr-o pozitie cat mai orizontala ceea ce la clasa II-a mi-ar fi fost practic imposibil. Probabil ca i-a impresionat situatia in care ne aflam astfel incat capitanul aeronavei s-a implicat personal asigurandu-ne doua locuri ce ramasesera neocupate la clasa Business unde imi erau asigurate toate conditiile de calatorie, au fost foarte amabili si le-am multumit pentru asta!
Am ajuns in Beijing Sambata dimineata, obositi si ingrijorati, oare ne va astepta cineva de la clinica...?!

La terminalul Sosiri am dat peste Tom soferul clinicii care venise sa ne ia de la aeroport, un chinez bondoc, mic si mereu surazator si amabil, stiam ca mai avem 55 de Km de parcurs pana la clinica din districtul tianshen undeva la periferia Beijingului.

Probabil eram extrem de obositi si surescitati din cauza drumului, din cauza fusului orar cu 6 ore diferenta fata de ora Romaniei, dar prima impresie, primul contact cu clinica a fost dezastruos, am cazut psihic si moral, nu imi venea sa cred ca asta era clinica mult visata, o combinatie de Spital Judetean de provincie romanesc cu un Spital Militar Comunist, am intrat in spital printr-o tentativa de usa formata din 2 folii de iuta (probabil usa din spate) :D si mirosul de spital mi-a invadat narile, era mirosul saraciei, mirosul de spital, de mancare ieftina, mirosul suferintei, pe coridoarele decorate cu lampadare si simboluri chinezesti. Ne-a preluat o asistenta simpatica care probabil era de garda, toate chinezoaicele pe langa numele chinezesc mai aveau un nume englezesc mai usor de retinut, pe aceasta o chema Natallie, ne-a 'cazat' in rezerva destinata mie si nici nu am apucat sa ma fac comod, sa ma spal si bag in cap ca s-a si prezentat pentru recoltarea unei mostre de sange (tzin sa precizez ca am 'donat' 5 astfel de mostre de-a lungul celor 4 saptamani cat am stat la clinica.

A doua zi fiind dumineca ne-am putut odihni, acomoda si familiariza cu noul mediu in care nimeriserem, 8 familii de romani deja se numarau printre pacientii clinicii, asadar aveam o mica comunitate romaneasca acolo in inima Chinei, am fost informati si avertizati ca urmeaza 5 zile de foc, 5 zile de analize si teste complexe dar si foarte dureroase pana la operatia propriu zisa, deja imi simteam inima in gat...
Din pacate in timpul zborului racisem asadar operatia urma sa fie devansata pana in momentul cand starea mea de sanatate ar fi permis-o, dar sa nu subestimam medicina chinezeasca, aveau ei ACE pentru 'cojocul' meu, in cateva zile urma sa fiu 'good to go' :)

Luni dimineata la ora 7 a navalit toata comisia medicala in rezerva mea pregatiti si utilati pentru a imi testa calitatile, integritatea si capabilitatile fizice, medicii mei personali care se ocupau de cazul meu si o sleahta de asistente guralive si extrem de curioase. Au urmat 5 zile de teste si analize una mai dureroasa ca alta, m-am supus unor teste la care cu greu as fi visat, dar ma mana un singur gand 'Dupa suferinte si dureri va veni si bucurie', strangeam din dinti atunci cand imi bagau prin muschi o gramada de ace legate la un laptop pentru a imi testa energia reziduala ramasa in muschi, teste respiratorii, analize sanguine, RMN, teste pinprick si arhivare foto si video pre si post operator.

Prietena mea era alaturi de mine, ma incuraja si determina sa nu clachez, precum un inger pazitor, mereu langa mine, pentru ea as fi facut orice doar sa ma vada in picioare din nou, sa ii pot oferi ce nu i-am putut oferi toti acesti ani, 'O relatie normala', o relatie fara lacrimi, fara neajunsuri si lipsuri...
Din pacate spitalul nu dispunea de RMN (Rezonanta Magnetica Computerizata) astfel incat a trebuit sa fiu transportat undeva la 50 de Km la un alt spital care dispunea de un astfel de aparat, se pare ca aceasta regula se aplica pentru toti pacientii care aveau nevoie de un film RMN, problema nu era transportul in sine ci conditiile de transport, o ambulanta veche fara utilitati, fara targa, fara elevator si in care erai urcat cu tot cu scaunul rulant, dar nici asta nu ar fi fost de fapt o problema grava dar ambulanta in sine prin dimensiunile ei reduse nu oferea siguranta si conditiile de transport necesare, pentru ca ajungeam cu capu in plafon am fost nevoit pe toata durata transportului sa stau cu capul lasat, incovoiat, sprijinit de prietena mea pentru ca la orice frana mai brusca scaunul se smucea intr-o parte si-n alta dezechilibrandu-ma, era mai degraba un sport extrem, cu toate astea noi radeam si faceam haz de necaz, un ras tremurat, nervos, eram la capatul rabdarii dar greul era doar la inceput.

In fine, am trecut si peste acest eveniment, mi-au facut RMN-ul, m-am reintors cu bine la clinica unde eram internat si ma aflam cu un pas mai aproape de implantul cu celule mult asteptat.

A venit si ziua implantului, operatia era programata la ora 8:30 dimineata, ora Chinei 15 Martie 2007, emotiile erau puternice si ma straduiam din greu sa le ascund, cu atat mai mult cu cat mi s-a adus la cunostiinta riscurile la care ma supun si credeti-ma erau redactate negru pe alb pe vreo 4 coli A4, de la paralizii cerebrale, nevralgii, edem pulmonar, coma si chiar deces, era destul sa te faca sa te gandesti de doua ori inainte de a-ti da acordul si semnatura, dar eram acolo, dorinta de a ma repune pe picioare era mai puternica decat previziunile sumbre post operatorii, singurul regret pe care il aveam si care il constientizam era probabilitatea ca acei ochi albastri ce ma vegheau si pe care ii iubeam atat de mult sa ii vad pentru ultima oara.

Am intrat in sala de operatie cu gandul la ei iar 6 ore mai tarziu ieseam din acea sala si ii revedeam din nou, am plans in hohote, poate pentru ca ma durea cumplit, poate pentru ca ma bucuram sa o revad, poate pentru ca realizam ca tocmai am facut pasul vietii mele, pasul ce va urma sa aduca schimbari benefice in viata mea dupa 9 ani de chin.

Au urmat 2 zile in care am fost semicontient din cauza calmantelor, aveam dureri mari in jurul gatului, nu imi puteam misca capul aproape deloc, iar pe masura ce anestezia se risipea durerea intepatoare ma trezea din nou la viata, a fost oarecum reeditarea momentelor ce au precedat accidentul din urma cu 9 ani, am reparcurs aceiasi pasi, doar ca acum speram intr-o recuperare mai accelerata, eram departe de casa, aveam doar 3 saptamani pentru a ma recupera in urma operatiei incat sa fac fata drumului inapoi spre casa.

Incet incet am reinceput sa ma misc, imobilizarea in astfel de conditii poate insemna rani ce greu se vor vindeca, asadar din doua in doua ore eram intors pe cate o parte, era o intreaga inginerie, un intreg procedeu menit sa nu imi provoace suferinte inutile, cu toate astea de fiecare data se lasa cu urlete si suspine, uram acel moment al zilei, vroiam doar sa fiu lasat in pace, imobilitatea imi asigura doza necesara de liniste. Curand au inceput migrenele, dureri cumplite de cap dar care curand au inceput sa se estompeze. Dupa 3 zile au considerat ca sunt destul de apt pentru a intra in programul de recuperare ce cuprindea masaj chinezesc cu un fizioterapeut chinez pe nume Lance, un baiat extraordinar pe care il voi purta in suflet pentru mult timp de acum inainte, acupunctura cu o doctorita ce studiase 8 ani aceasta tehnica, ridicarea pe un scripete verticalizator si bicicleta, dar conditiile si logistica, infrastructura unde se desfasurau aceste activitati era una precara, saracacioasa, sumara. In ciuda interesului depus de personalul clinicii ca lucrurile sa mearga intr-o ordine cat mai fireasca diversele neajunsuri nu justificau absolut deloc costurile de tratament si cazare!

Au trecut 4 saptamani cat 4 luni, cu bune si rele, conditia mea fizica si medicala permitea acum sa ma ridic din nou in scaunul cu rotile, sa ma misc prin spital, sa ma bucur de primavara timpurie in gradina spitalului printre lastarii de bambus, eram infometat si satul de mancarea chinezeasca, complet nesatioasa pentru un european obisnuit cu supe si ciorbe.In ultimele doua zile ale sederii mele la clinica mi s-a permis sa parasesc incinta spitalului pentru un tur al Beijingului, astfel am avut ocazia si oportunitatea unica sa vizitez Orasul Interzis (Forbiden City) si Tiananmen Square, prietena mea a vizitat si marele zid chinezesc, din pacate pentru mine a fost practic imposibil sa ma catar acolo, dar am ramas puternic fascinat si impresionat de cele vazute, de civilizatia si cultura chinezeasca, de contrastul dintre luxul down town-ului si saracia si cenusiul periferiei, un amestec de orient si occident cu zgarie nori si pagode, un model de comunism ce a adus China in topul celor mai dezvoltate natii, cu un avant economic exploziv, discrepanta dintre bogati si saraci fiind imensa...

Dupa exact 4 saptamani de la venirea noastra in Beijing si dupa testele post operatorii am fost externat, am simtit o bucurie imensa si o eliberare, paraseam un spital care a insemnat pentru mine speranta si un oras cu 17 milioane de locuitori si ne indreptam spre Franta, urma sa ne petrecem Pastele in Paris iar dupa incheierea sarbatorilor pascale incepea urmatoarea etapa a recuperarii, deplasarea spre clinica doctorului Albert Bohbot situata in Chapelle Montlinard, la 250 de Km de Paris si unde urma sa petrec inca trei saptamani, trei saptamani de laseropunctura si fizioterapie.

PS. Lucrurile nu sunt greu de facut. Greu este sa te pui in pozitia de a le face.

Dosarul meu medical precum si evolutia postoperatorie postate pe site-ul clinicii:

http://www.nrrfr.com/english_nr.asp?newsid=1061&bt=Spinal%20Cord%20Injury

Experienta 'Dansez pentru tine'

25 09 2006 suntem anuntati ca am trecut de preselectii si suntem acceptati ca si concurenti in editia a2-a a emisiunii 'Dansez Pentru Tine' ce isi v-a gasi debutul pe data de 13 10 2006.

Se zice ca atunci cand D-zeu iti inchide o usa o alta se deschide, probabil ca asa s-a intamplat si in cazul meu, de cand am fost anuntati ca suntem selectati pentru a doua editie a 'Dansez pentru tine' un val de emotie si speranta ne-a cuprins, emotie care nu avea sa inceteze decat 3 luni mai tarziu.Au fost cele mai intense momente din viata mea, de finalitatea acestui concurs depindea ce intorsatura va lua viata mea, am avut alaturi de mine niste oameni minunati, prieteni si familie, o tara intreaga care a considerat ca merit o a doua sansa, tocmai de aceea lupta pe care m-ati ajutat sa o pornesc nu e doar lupta mea, e si lupta voastra, de fiecare data cand mi-e greu si pare mai usor sa renunt decat sa merg mai departe ma gandesc la voi, nu vreau sa va dezamagesc, vreau ca tot acest efort sa nu fie in zadar, vreau sa dovedesc imposibilul, vreau sa le arat si celor sceptici ca nimic nu e imposibil atunci cand iti doresti cu adevarat, cand lupti si speri!Am o prietena minunata care a luptat pentru a imi reda speranta la viata, ii doresc tot binele din lume, nu cred ca voi putea sa ii multumesc vreodata, voi putea doar incerca!

Desfasurarea evenimentelor:

A 5-a saptamana, duelul continua, multumesc tuturor celor care ne-au sustinut si votat la primul duel, din pacate am trecut dintr-un duel in altul...

Al 3-lea duel...

Finala

A 6-a saptamana, s-a produs si prima premiera, prima echipa care intra consecutiv de 3 ori la duel, de fapt a 2-a premiera, prima premiera a fost diferenta de procentaj cu care e eliminata o echipa.

Vineri 24 Noiembrie incepand cu ora 20:30 pe Protv se va decide cine va fi castigatorul 'Dansez pentru tine' din acest sezon.

24 11 2006 publicul decide ca noi sa fim castigatorii editiei a 2-a 'Dansez pentru tine', multumim tuturor celor care au fost alaturi de noi si ne-au sustinut pana la capat!

Totul e aranjat, pe data de 9 Martie 2007 voi pleca in China pentru mult asteptata operatie, voi zbura poate spre un nou inceput!

Recomand tuturor acelor care se afla intr-o situatie asemanatoare sa nu se dea batuti, sa creada in sansa lor pana la capat, sa lupte cu toate 'armele' ce le-au mai ramas si sa nu creada nici o secunda ca viata lor s-a terminat, poate e doar un alt inceput...!

PS. Totul sta in voia inimii, pe care nici oamenii, nici cerul, nici chiar propiriile noastre interese nu o pot schimba vreodata.

http://www.protv.ro/speciale/dansez-pentru-tine/arhiva/a-doua-editie

Speranta moare ultima!

Am gasit acest loc pe internet in indelungile mele cautari nocturne si stimulat de un caz prezentat recent la tv, o clinica din Beijing China, am luat legatura cu ei printr-un e-mail si am avut surpriza sa si primesc raspuns, aveau nevoie de Rezonanta mea magnetica (filmul coloanei) pentru a da un verdict medical. Asadar am trimis filmul si dupa circa doua saptamani am primit mail-ul mult asteptat, cazul meu era-este tratabil, operabil iar eu eram acceptat pe lista de asteptare pentru operatie. Nu dispuneam de acesti bani si nici nu intrevedeam vreo oportunitate de a strange suma necesara in timp util dar din nou soarta a intervenit in destinul meu si mi-a intins o mana...impreuna cu prietena mea in luna Iunie 2006 am participat la preselectia 'Dansez pentru tine' organizata de ProTv in Timisoara (ironic acelasi oras unde s-a intamplat accidentul) si spre marea noastra bucurie 3 luni mai tarziu eram anuntati ca am fost selectati pentru a intra in competitia visurilor...

PS. Cele mai importante lucruri in lume au fost realizate de oameni care au continuat sa incerce chiar si cand se parea ca nu mai este nici o speranta.

Detalii accident

Era toamna anului 1997, tocmai ce venisem din armata si cautam un loc de munca, l-am gasit relativ repede printr-un anunt in presa, pe piata aradeana se lansase un nou ziar "OBSERVATOR Aradean" si angajau personal, asadar m-am prezentat sa solicit un loc de munca si am fost angajat. Imi placea enorm ceea ce faceam, colegii toti entuziasti, tineri si deschisi, se parea ca toate merg cum nu se poate mai bine pentru mine...Pe atunci ziarul OBSERVATOR nu avea tipografie proprie, asadar aveau un contract cu o tipografie din Timisoara unde noapte de noapte mergeam pentru a tipari ziarul pentru cititorii aradeni. Din cate imi aduc aminte, s-a intamplat la sfarsitul lunii Mai, prin 28 Mai, ca de obicei am plecat cu ziarul gata tiparit incarcat in dacia papuc pe care o conduceam din Timisoara in jurul orelor 4 dimineata, apucasem doar sa plec din intersectie ruland in treapta a treia a cutiei de viteza pe Calea Aradului, cand din stanga cu coada ochiului la intersectia Calea Aradului cu Str. Miresei am vazut intr-o fractiune de secunda cum se aproprie un autoturism in viteza, impactul a fost devastator, am simtit doar forta izbiturii care ne-a proiectat autoturismul aproximativ 15 metri in lungul intersectiei poposind intr-un stalp.

Ziarele s-au imprastiat in mare parte de-a lungul soselei iar citroen-ul care intrase in noi s-a rasturnat. Am reusit sa ies cu greu din masina pe usa din dreapta deoarece partea din stanga, partea soferului era mult prea afectata, volanul era indoit din forta impactului. Eram surescitat din cauza socului si a sperieturii, tremuram tot, ma durea rau pieptul si mainile, iar redactorul ce ma insotea se plangea ca il doare clavicula. M-am intins epuizat langa masina avariata si mi-am folosit telefonul celular pentru a anunta redactia ziarului de incidentul produs.
Atunci am vazut coborand impleticinduse din citroen, soferul inconstient, era plin de sange pe fata si vizibil debusolat, era atat de beat incat nici nu realiza ca accidentul se produsese din cauza lui, sustinea cu convingere ca el se afla pe drumul cu prioritate, noroc cu un echipaj de politie care se afla in intersectie la momentul accidentului, asadar nu exista nici un dubiu cu privire la vinovatia lui. Au venit pe rand echipaje de politie, salvarea, colegii mei din Arad, apoi parintii mei si am plecat cu totii la spital pentru a ni se recolta probe biologice mie si celuilalt sofer, desigur ca eu nu consumasem deloc bauturi alcoolice, dar celalalt sofer era vizibil in stare de ebrietate, declarand ulterior ca se intorceau de la un chef prelungit...
Am fost trimis de catre medicul de garda din acea seara impreuna cu o asistenta pentru a mi se face o radiografie la cap pentru eventuale contuzii, dar nimeni nu s-a gandit ca nu ar strica si una pentru verificarea coloanei vertebrale. Am scapat pe picioare dupa acest accident dar ma resimteam, asadar mi-am luat liber de la lucru cateva zile pentru a-mi reveni din soc, eram destul de afectat atat fizic cat si psihic, nu-mi venea sa cred ca tocmai suferisem un accident destul de serios, colegul meu redactor era cu clavicula in ghips, celalalt sofer era internat in spital grav contuzionat, doua masini facute zob, iar eu scapasem doar cu cateva zgarieturi, simteam si o oarecare usurare din pricina asta, imi spuneam "si uite totusi D-zeu ma iubeste, am scapat intreg, puteam sa fiu mult mai rau decat atata".
Era vara, un inceput superb de vara torid, 4 Iunie, ma bucuram ca sunt bine, traiesc ca ma refac si ca urmeaza sa ma reantorc curand la lucru, asa ca aveam de gand sa profit de aceasta zi si sa merg la strand, zis si facut, impreuna cu niste prieteni si cumnatul meu ne-am dus la strandul din Arad, pe atunci un strand superb, o adevarata incantare, un punct de atractie pentru tot Sud Estul Europei...era ora 11 dimineata, lumea incepea sa se stranga la plaja, apa in bazine cam rece dar foarte curata, cu toate ca inca nu era trecut de miezul zilei, soarele ardea cu putere asa ca am hotarat sa facem o baie, iar cum in bazinul mare nu era apa am ales bazinul mijlociu, am sarit in apa de cateva ori, era infiorator de rece, tocmai de aceea am hotarat sa mai sar odata si gata...Vad si acum parca cu incetinitoru, ca inr-un film redat in slow motion, eu pe marginea bazinului pregatindu-mi saritura, cumnatul meu indreptandu-se spre patura, ceilalti uitandu-se la mine de parca ceva grav urma sa se intample...
Am sarit, iar o fractiune de secunda mai tarziu, chiar dinainte de a atinge apa, am simtit un fior inghetat prin tot corpul si m-am scufundat inert sub apa bazinului in incapacitatea de a mai misca de la gat in jos, eram constient, nu am lesinat si stiam ca ceva cumplit se intamplase cu mine, stiam cumva ca imi fracturasem coloana si paralizazem. Imi auzeam infundat prietenii cum glumeau pe marginea bazinului pe seama mea, probabil pluteam sub apa intr-o pozitie hilara, erau convinsi ca fac o gluma si ca in momentul in care voi ramane fara aer, voi inceta si cu aceasta gluma sinistra...simteam cum ma ustura plamanii din cauza lipsei de oxigen, tentatia de a respira era imensa, imi vajaia capu cumplit si ma rugam lui D-zeu sa intre cineva dupa mine sa ma scoata afara de sub apa.
Trecusera circa doua minute de cand ma aflam deja sub apa, iar prietenii mei erau probabil curiosi de deznodamantul situatiei, atunci cumnatul meu ingrijorat probabil ca eu inca nu iesisem afara de sub apa si vazuse momentul sariturii a decis sa intre in apa dupa mine. M-a intors cu fata in sus si mi-a ridicat corpul de sub apa, plamanii imi gemeau dupa aer asa ca am incercat sa trag aer puternic dar dureri m-au impiedicat sa fac asta, le-am spus ca suspectez ca mi-am rupt coloana si sa aibe grija cum ma vor scoate din apa, simteam dureri cumplite in piept si la nivelul gatului. M-au scos pe marginea bazinului, nu mai imi simteam mainile, abdomenul, picioarele, nici macar nu puteam ridica gatul, priveam in sus si vedeam fete ingrijorate, chipuri impietrite, au chemat urgent salvarea si intr-un timp relativ scurt ma aflam in drum spre spital imobilizat intr-o saltea ergonomica medicala.
Am ajuns la urgenta, dupa un control sumar auzeam medicii de garda cum vorbesc intre ei ingrijorati, m-au intrebat ce s-a intamplat, vorbeam cu greu, prietenii cu care cu doar o ora in urma ma distrasem plangeau infundat, mi-am dat seama ca e grav. Au venit parintii mei anuntati de nu stiu cine, doar medicul neurochirurg lipsea, era angrenat intr-un caz medical undeva in Timisoara, se punea problema sa ma transporte pentru a fi operat acolo dar nu as fi supravietuit drumului. Asadar a fost anuntat medicul de cazul meu si in scurt timp se afla in Arad, eram primul lui caz de asemenea gravitate de cand venise la spitalul nostru. Mi-au facut film la coloana cu greu din cauza ca nu puteam fi miscat, verdictul medical a venit cam in 3 ore, "Fractura de coloana cervicala C5 C6" necesita operatie urgent.
Am intrat in sala de operatie si m-am trezit a doua zi intr-un salon de spital suferind cumplit, traiam cu impresia ca ma voi ridica curand din pat, ca va urma o scurta perioada de convalescenta si voi parasi spitalul pe picioarele mele. Am parasit spitalul 5 saptamani mai tarziu transportat fiind de o salvare intins pe o targa deoarece doar asa puteam sta la momentul acela. De atunci au trecut aproape 23 ani in care nu am incetat niciodata sa sper ca ma voi afla candva in posibilitatea de a ma ridica in picioare din nou, acum ma ajut de un scaun rulant pentru a ma deplasa, sunt atat de multe persoane in lumea aceasta in aceiasi situatie cu a mea, cu totii traim cu speranta ca vom merge din nou si sper din suflet ca aceasta speranta sa ni se indeplineasca tuturor!

PS. Medicul care m-a operat mi-a spus ca vertebrele cervicale au fost fisurate in urma accidentului de masina si ca saritura in apa nu ar fi produs fractura care mi-a lezionat maduva spinarii daca medicul de garda din noaptea accidentului de la Timisoara mi-ar fi facut investigatii mai amanuntite si s-ar fi luat masuri din timp.

Tin sa multumesc Dr. Manole, Spitalul Judetean Arad si asistentelor ce au avut grija de mine pe perioada spitalizarii 04 Iunie 13 Iulie 1998!

PS. Fiecare om are destinul sau; singura regula este sa-l accepte si sa-l urmeze oriunde l-ar duce.