Pe 8 Martie 2007 porneam impreuna cu prietena mea in calatoria vietii mele spre Mecca persoanelor cu dizabilitati, punct terminus Beijing China.
Am plecat din Arad spre aeroportul Otopeni Bucuresti impreuna cu parintii si unul din cel mai bun prieten al meu din acea perioada care ne asigurau sa ajungem la aeroport in timp util, de unde urma sa zburam cu o companie Air France spre Aeroportul din Paris Charles de Gaulles, am ajuns in Bucuresti dupa 10 ore de mers cu masina, 10 ore obositoare si stresante care mi-au stors si ultima picatura de energie si ne-am cazat la un hotel din apropierea aeroportului unde urma sa ne incarcam bateriile pentru lunga calatorie din ziua urmatoare.
A doua zi ne-am imbarcat spre cursa de Paris si dupa 3 ore puneam 'rotile scaunului rulant' pe pamant francez, aveam doar 1 ora la dispozitie pentru a ne imbarca in cursa de Beijing, aveam in fata 13 ore de zbor pana in capitala Chinei. Ni se promisese un 'loc special' pentru a putea face fata fara complicatii drumului lung spre Beijing, pentru a nu avea emotii la poarta de imbarcare ne-am interesat daca am asigurat un astfel de loc, stewardesele de la Air Francene-au spus ca nu poate fi vorba de asa ceva, in configuratia si structura locurilor din avion nu este cuprins un astfel de loc 'special', doar localizarea lui undeva in coada avionului il face a fi mai special destinat persoanelor cu nevoi speciale, in spatele avionului tocmai pentru a nu incurca ceilalti pasageri in caz de urgenta.
Le-am spus celor de la Air France ca nu voi putea calatori in astfel de conditii, le-am explicat ca pe timpul transportului voi fi nevoit sa calatoresc intr-o pozitie cat mai orizontala ceea ce la clasa II-a mi-ar fi fost practic imposibil. Probabil ca i-a impresionat situatia in care ne aflam astfel incat capitanul aeronavei s-a implicat personal asigurandu-ne doua locuri ce ramasesera neocupate la clasa Business unde imi erau asigurate toate conditiile de calatorie, au fost foarte amabili si le-am multumit pentru asta!
Am ajuns in Beijing Sambata dimineata, obositi si ingrijorati, oare ne va astepta cineva de la clinica...?! La terminalul Sosiri am dat peste Tom soferul clinicii care venise sa ne ia de la aeroport, un chinez bondoc, mic si mereu surazator si amabil, stiam ca mai avem 55 de Km de parcurs pana la clinica din districtul tianshen undeva la periferia Beijingului.
Probabil eram extrem de obositi si surescitati din cauza drumului, din cauza fusului orar cu 6 ore diferenta fata de ora Romaniei, dar prima impresie, primul contact cu clinica a fost dezastruos, am cazut psihic si moral, nu imi venea sa cred ca asta era clinica mult visata, o combinatie de Spital Judetean de provincie romanesc cu un Spital Militar Comunist, am intrat in spital printr-o tentativa de usa formata din 2 folii de iuta (probabil usa din spate) :D si mirosul de spital mi-a invadat narile, era mirosul saraciei, mirosul de spital, de mancare ieftina, mirosul suferintei, pe coridoarele decorate cu lampadare si simboluri chinezesti. Ne-a preluat o asistenta simpatica care probabil era de garda, toate chinezoaicele pe langa numele chinezesc mai aveau un nume englezesc mai usor de retinut, pe aceasta o chema Natallie, ne-a 'cazat' in rezerva destinata mie si nici nu am apucat sa ma fac comod, sa ma spal si bag in cap ca s-a si prezentat pentru recoltarea unei mostre de sange (tzin sa precizez ca am 'donat' 5 astfel de mostre de-a lungul celor 4 saptamani cat am stat la clinica.
A doua zi fiind dumineca ne-am putut odihni, acomoda si familiariza cu noul mediu in care nimeriserem, 8 familii de romani deja se numarau printre pacientii clinicii, asadar aveam o mica comunitate romaneasca acolo in inima Chinei, am fost informati si avertizati ca urmeaza 5 zile de foc, 5 zile de analize si teste complexe dar si foarte dureroase pana la operatia propriu zisa, deja imi simteam inima in gat...
Din pacate in timpul zborului racisem asadar operatia urma sa fie devansata pana in momentul cand starea mea de sanatate ar fi permis-o, dar sa nu subestimam medicina chinezeasca, aveau ei ACE pentru 'cojocul' meu, in cateva zile urma sa fiu 'good to go' :)Luni dimineata la ora 7 a navalit toata comisia medicala in rezerva mea pregatiti si utilati pentru a imi testa calitatile, integritatea si capabilitatile fizice, medicii mei personali care se ocupau de cazul meu si o sleahta de asistente guralive si extrem de curioase. Au urmat 5 zile de teste si analize una mai dureroasa ca alta, m-am supus unor teste la care cu greu as fi visat, dar ma mana un singur gand 'Dupa suferinte si dureri va veni si bucurie', strangeam din dinti atunci cand imi bagau prin muschi o gramada de ace legate la un laptop pentru a imi testa energia reziduala ramasa in muschi, teste respiratorii, analize sanguine, RMN, teste pinprick si arhivare foto si video pre si post operator.
Prietena mea era alaturi de mine, ma incuraja si determina sa nu clachez, precum un inger pazitor, mereu langa mine, pentru ea as fi facut orice doar sa ma vada in picioare din nou, sa ii pot oferi ce nu i-am putut oferi toti acesti ani, 'O relatie normala', o relatie fara lacrimi, fara neajunsuri si lipsuri...
Din pacate spitalul nu dispunea de RMN (Rezonanta Magnetica Computerizata) astfel incat a trebuit sa fiu transportat undeva la 50 de Km la un alt spital care dispunea de un astfel de aparat, se pare ca aceasta regula se aplica pentru toti pacientii care aveau nevoie de un film RMN, problema nu era transportul in sine ci conditiile de transport, o ambulanta veche fara utilitati, fara targa, fara elevator si in care erai urcat cu tot cu scaunul rulant, dar nici asta nu ar fi fost de fapt o problema grava dar ambulanta in sine prin dimensiunile ei reduse nu oferea siguranta si conditiile de transport necesare, pentru ca ajungeam cu capu in plafon am fost nevoit pe toata durata transportului sa stau cu capul lasat, incovoiat, sprijinit de prietena mea pentru ca la orice frana mai brusca scaunul se smucea intr-o parte si-n alta dezechilibrandu-ma, era mai degraba un sport extrem, cu toate astea noi radeam si faceam haz de necaz, un ras tremurat, nervos, eram la capatul rabdarii dar greul era doar la inceput.In fine, am trecut si peste acest eveniment, mi-au facut RMN-ul, m-am reintors cu bine la clinica unde eram internat si ma aflam cu un pas mai aproape de implantul cu celule mult asteptat.
A venit si ziua implantului, operatia era programata la ora 8:30 dimineata, ora Chinei 15 Martie 2007, emotiile erau puternice si ma straduiam din greu sa le ascund, cu atat mai mult cu cat mi s-a adus la cunostiinta riscurile la care ma supun si credeti-ma erau redactate negru pe alb pe vreo 4 coli A4, de la paralizii cerebrale, nevralgii, edem pulmonar, coma si chiar deces, era destul sa te faca sa te gandesti de doua ori inainte de a-ti da acordul si semnatura, dar eram acolo, dorinta de a ma repune pe picioare era mai puternica decat previziunile sumbre post operatorii, singurul regret pe care il aveam si care il constientizam era probabilitatea ca acei ochi albastri ce ma vegheau si pe care ii iubeam atat de mult sa ii vad pentru ultima oara.
Am intrat in sala de operatie cu gandul la ei iar 6 ore mai tarziu ieseam din acea sala si ii revedeam din nou, am plans in hohote, poate pentru ca ma durea cumplit, poate pentru ca ma bucuram sa o revad, poate pentru ca realizam ca tocmai am facut pasul vietii mele, pasul ce va urma sa aduca schimbari benefice in viata mea dupa 9 ani de chin.
Au urmat 2 zile in care am fost semicontient din cauza calmantelor, aveam dureri mari in jurul gatului, nu imi puteam misca capul aproape deloc, iar pe masura ce anestezia se risipea durerea intepatoare ma trezea din nou la viata, a fost oarecum reeditarea momentelor ce au precedat accidentul din urma cu 9 ani, am reparcurs aceiasi pasi, doar ca acum speram intr-o recuperare mai accelerata, eram departe de casa, aveam doar 3 saptamani pentru a ma recupera in urma operatiei incat sa fac fata drumului inapoi spre casa.
Incet incet am reinceput sa ma misc, imobilizarea in astfel de conditii poate insemna rani ce greu se vor vindeca, asadar din doua in doua ore eram intors pe cate o parte, era o intreaga inginerie, un intreg procedeu menit sa nu imi provoace suferinte inutile, cu toate astea de fiecare data se lasa cu urlete si suspine, uram acel moment al zilei, vroiam doar sa fiu lasat in pace, imobilitatea imi asigura doza necesara de liniste. Curand au inceput migrenele, dureri cumplite de cap dar care curand au inceput sa se estompeze. Dupa 3 zile au considerat ca sunt destul de apt pentru a intra in programul de recuperare ce cuprindea masaj chinezesc cu un fizioterapeut chinez pe nume Lance, un baiat extraordinar pe care il voi purta in suflet pentru mult timp de acum inainte, acupunctura cu o doctorita ce studiase 8 ani aceasta tehnica, ridicarea pe un scripete verticalizator si bicicleta, dar conditiile si logistica, infrastructura unde se desfasurau aceste activitati era una precara, saracacioasa, sumara. In ciuda interesului depus de personalul clinicii ca lucrurile sa mearga intr-o ordine cat mai fireasca diversele neajunsuri nu justificau absolut deloc costurile de tratament si cazare!
Au trecut 4 saptamani cat 4 luni, cu bune si rele, conditia mea fizica si medicala permitea acum sa ma ridic din nou in scaunul cu rotile, sa ma misc prin spital, sa ma bucur de primavara timpurie in gradina spitalului printre lastarii de bambus, eram infometat si satul de mancarea chinezeasca, complet nesatioasa pentru un european obisnuit cu supe si ciorbe.In ultimele doua zile ale sederii mele la clinica mi s-a permis sa parasesc incinta spitalului pentru un tur al Beijingului, astfel am avut ocazia si oportunitatea unica sa vizitez Orasul Interzis (Forbiden City) si Tiananmen Square, prietena mea a vizitat si marele zid chinezesc, din pacate pentru mine a fost practic imposibil sa ma catar acolo, dar am ramas puternic fascinat si impresionat de cele vazute, de civilizatia si cultura chinezeasca, de contrastul dintre luxul down town-ului si saracia si cenusiul periferiei, un amestec de orient si occident cu zgarie nori si pagode, un model de comunism ce a adus China in topul celor mai dezvoltate natii, cu un avant economic exploziv, discrepanta dintre bogati si saraci fiind imensa...
Dupa exact 4 saptamani de la venirea noastra in Beijing si dupa testele post operatorii am fost externat, am simtit o bucurie imensa si o eliberare, paraseam un spital care a insemnat pentru mine speranta si un oras cu 17 milioane de locuitori si ne indreptam spre Franta, urma sa ne petrecem Pastele in Paris iar dupa incheierea sarbatorilor pascale incepea urmatoarea etapa a recuperarii, deplasarea spre clinica doctorului Albert Bohbot situata in Chapelle Montlinard, la 250 de Km de Paris si unde urma sa petrec inca trei saptamani, trei saptamani de laseropunctura si fizioterapie.
PS. Lucrurile nu sunt greu de facut. Greu este sa te pui in pozitia de a le face.
